Pe 5 octombrie 1966, la Paris, o conferință convocată de UNESCO și de Organizația Internațională a Muncii adopta primul document internațional despre statutul profesorilor: ce formare ar trebui să aibă, în ce condiții ar trebui să lucreze, ce libertate profesională li se cuvine. Din 1994, ziua aceasta e Ziua Mondială a Educației. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la acel text, iar UNESCO a ales ca temă protejarea profesiei didactice.
Cuprins
Noi am ales să sărbătorim cu o listă de lecturi. E gândită pentru cei care predau, dar și pentru părinții care continuă acasă munca începută la școală. Unele cărți sunt clasice, altele au apărut de curând, și toate încearcă să răspundă la aceeași întrebare: ce se întâmplă, de fapt, în mintea unui copil care învață? La fiecare carte am adăugat câte o idee pe care o poți încerca chiar mâine, la clasă sau la masa din bucătărie.
1. „Cum iubești un copil”, de Janusz Korczak
Dacă ar fi să lăsăm o singură carte în cancelarie, pe aceasta am lăsa-o. Janusz Korczak a fost medic pediatru, scriitor și, vreme de trei decenii, directorul unui orfelinat din Varșovia. În august 1942 a refuzat să se salveze și i-a însoțit pe copiii orfelinatului spre Treblinka. Povestea vieții lui e atât de puternică încât riscă să acopere cartea, și ar fi păcat.
„Cum iubești un copil”, cu subtitlul „Dreptul copilului la respect”, e scrisă de cineva care a petrecut mii de ore printre copii și a notat aproape tot: certurile, tăcerile, micile negocieri de la masă. Ideea care străbate cartea pare simplă și e încă incomodă: copilul e deja un om întreg, nu o schiță a adultului de mai târziu. Are dreptul la propriile greșeli, la propriul ritm și la ziua de azi, nu doar la un viitor pregătit de alții. Ideile lui Korczak sunt adesea invocate printre sursele Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.
Volumul a apărut în colecția Familia, în traducerea lui Vasile Moga.
De încercat la clasă: data viitoare când un elev greșește, întreabă-l, înainte de orice corectură, „Cum ai ajuns la asta?”. E un exercițiu în spiritul lui Korczak: o greșeală explicată de copil îți spune mai mult decât una corectată în grabă.
2. „Mindset”, de Carol S. Dweck
Puține cărți de psihologie au intrat atât de adânc în școli. Carol Dweck, profesoară la Stanford, a pornit de la o observație pe care o poate face orice învățător: unii copii pun eșecul pe seama unei limite („nu sunt bun la mate”), alții îl citesc ca pe o informație („încă nu știu asta”). Prima atitudine e ceea ce ea numește mentalitate fixă, a doua, mentalitate de creștere.
Pentru profesori, cel mai util capitol e cel despre laude. În experimentele echipei lui Dweck, copiii lăudați pentru cât de inteligenți sunt au ales apoi sarcini mai ușoare, ca să nu-și riște eticheta. Cei lăudați pentru efort și pentru strategia folosită au cerut probleme mai grele.
Merită citită până la capăt și pentru nuanță. Dweck a avertizat ea însăși că ideea s-a simplificat pe drum, până la „lăudăm efortul, orice ar fi”. Un efort care nu duce nicăieri are nevoie de o strategie nouă, nu de aplauze.
„Mindset” a apărut în colecția Cărți Cheie, în traducerea Simonei Karner. Am mai scris despre carte și aici.
De încercat la clasă: înlocuiește „Bravo, ești foarte deștept!” cu o întrebare despre drum: „Ce ai încercat de data asta și n-ai încercat data trecută?”.
3. „Inteligențele multiple. Noi perspective”, de Howard Gardner
În 1983, psihologul Howard Gardner, de la Harvard, propunea o idee care avea să schimbe multe programe școlare: inteligența nu se reduce la un singur număr. E un mănunchi de capacități relativ independente: lingvistică, logico-matematică, spațială, muzicală, corporal-kinestezică, interpersonală, intrapersonală și, adăugată mai târziu, naturalistă.
În „Inteligențele multiple. Noi perspective”, Gardner își revede teoria după decenii în care a văzut-o aplicată, uneori bine, alteori prost. Trece prin cazuri celebre, de la Helen Keller la violonistul Yehudi Menuhin, prin școli care și-au construit curriculumul pornind de la inteligențele multiple, și pledează pentru o educație centrată pe elev, nu pe testul standardizat.
Un detaliu care poate scurta multe discuții din cancelarie: Gardner a precizat de mai multe ori că inteligențele multiple nu sunt același lucru cu „stilurile de învățare”. Un copil cu inteligență muzicală nu învață neapărat istoria mai bine pe fond muzical. Teoria spune altceva: există mai multe uși de intrare spre același subiect, iar școala tinde să le folosească doar pe primele două.
Volumul a apărut în colecția Argument, în traducerea lui Bogdan Ghiurco.
De încercat la clasă: la următoarea lecție nouă, alege două „uși” diferite pentru același concept, de exemplu un desen și o discuție în perechi, și observă ce elevi se trezesc abia la a doua.
4. „Ești mai inteligent decât crezi”, de Thomas Armstrong
E varianta pentru elevi a teoriei lui Gardner. Thomas Armstrong le explică celor de 7–12 ani cele opt inteligențe, cu teste scurte și activități prin care fiecare copil își poate descoperi punctele forte. „Ești mai inteligent decât crezi” e genul de carte pe care o lași pe raftul clasei și o regăsești, peste o săptămână, plină de semne de creion.
A apărut în colecția Familia, în traducerea Laurei Dana Boga.
De încercat la clasă: după ce elevii își fac „profilul” cu ajutorul cărții, formează echipe de proiect în care fiecare membru vine cu alt punct forte.
5. „Învață profesionist”, de Barbara Oakley și Olav Schewe
Barbara Oakley a luat note proaste la matematică în școală și a ajuns profesoară de inginerie. Între timp a lucrat ca traducătoare de limba rusă, iar mai târziu a creat, împreună cu neurocercetătorul Terrence Sejnowski, „Learning How to Learn”, unul dintre cele mai urmărite cursuri online din lume.
În cele aproape 200 de pagini ale cărții „Învață profesionist”, scrisă împreună cu Olav Schewe, ea adună ce știm azi despre felul în care învață creierul. Afli de ce recitirea și sublinierea ne dau iluzia că știm, de ce ne ajută mai mult să ne testăm singuri, cum funcționează repetiția la intervale și cum păcălești amânarea cu sesiuni scurte de lucru concentrat. E o carte pe care o poți da unui elev de liceu înainte de BAC, dar și unui coleg care vrea să-și regândească lecțiile.
A apărut în 2025, în colecția Cărți Cheie, în traducerea Ilincăi Gângă.
De încercat la clasă: în ultimele cinci minute ale orei, roagă-i pe elevi să scrie din memorie trei lucruri învățate azi, fără să se uite în caiet. Exercițiul are și un nume, exersarea prin recuperare (retrieval practice), și funcționează mai bine decât încă o recitire a lecției.
6. „Atenția”, de Gloria Mark
Dacă ți se pare că elevii nu mai rezistă la o explicație lungă, Gloria Mark are cifrele. Profesoară de informatică la Universitatea California din Irvine, ea măsoară de peste două decenii cât timp stăm cu ochii pe un singur ecran înainte să trecem la altul. În 2004, media era de aproximativ două minute și jumătate. În ultimii ani a coborât la circa 47 de secunde.
Partea liniștitoare a cărții „Atenția” e că Mark nu pune totul pe seama lipsei de voință. Atenția e o resursă care se consumă și se reface, iar mediul digital e construit ca să o fărâmițeze. Soluțiile ei țin de ritm: pauze luate cu intenție, alternarea sarcinilor grele cu cele ușoare, momentul în care îți dai seama că ai deschis telefonul fără motiv. Sună a sfaturi pentru adulți, și chiar sunt. Profesorii, cu grupul părinților mereu activ pe telefon, au și ei nevoie de ele.
A apărut în colecția Biblioterapia, în traducerea Irinei Pricop.
De încercat la clasă: anunță de la începutul orei când va fi pauza de două minute și ține-te de ea. Mark pledează pentru pauzele asumate, nu pentru cele în care fugim spre ecran fără să ne dăm seama.
7. „ERI. Învățământul finlandez în practică”, de Johanna Järvinen-Taubert, Päivi Valtonen și Elena Chukhlantseva
Despre școala finlandeză s-a scris atât de mult încât a ajuns aproape un clișeu. „ERI” e utilă tocmai pentru că trece de clișeu și intră în detalii. Cuvintele-cheie ale cărții sunt responsabilitatea, încrederea, autonomia și cooperarea, iar autoarele explică, în eseuri scurte, ce înseamnă ele în viața de zi cu zi a unei școli: ce se face, de ce și cum.
Nu e un manual de copiat. E mai degrabă o oglindă: citind-o, vezi care dintre principiile finlandeze pot funcționa și într-o clasă aglomerată de la noi, cu programa de acum.
De încercat la clasă: alege o singură decizie din săptămâna aceasta pe care o poți lăsa în seama elevilor, de pildă ordinea în care lucrează temele sau felul în care își prezintă proiectul, și urmărește ce fac cu ea.
Bonus: „Ghiozdanul cel greu”, de Sarah Surgey
Uneori, ce cară un copil la școală nu se vede în ghiozdan. Cartea ilustrată a lui Sarah Surgey, cu desene de Larisa Ivankovic, o urmărește pe Enid, o fetiță care și-a pierdut bunicul și poartă după ea un ghiozdan tot mai greu. Oamenii pe care îi întâlnește o ajută să scoată din el, rând pe rând, câte ceva. „Ghiozdanul cel greu” e pentru copiii de 4–8 ani și îi dă unui învățător cuvintele de care are nevoie pentru o discuție despre pierdere. A apărut în colecția LitKids, în traducerea lui Ludovic-Ștefan Skultéty.
Le mulțumim tuturor profesorilor care ajung să citească liste ca aceasta după o zi întreagă de ore, și părinților care duc lecțiile mai departe acasă. La mulți ani!
Toate cele 7 cărți, plus bonusul, pot fi cumpărate online de AICI.