În fiecare toamnă, după Târgul de Carte de la Frankfurt, se vorbește din nou despre traduceri. Despre ce cărți trec granița, ce cărți nu ajung niciodată în altă limbă și cât de puțin știu cititorii din afară despre literaturile mici. Anul acesta, invitata de onoare a târgului a fost Cehia, cu 75 de autori aduși la Frankfurt. În timpul târgului, Nobelul pentru literatură i-a revenit poetei canadiene Anne Carson, care scrie de o viață în dialog cu greaca veche și cu traducerea.
Cuprins
Pentru mulți dintre noi, întrebarea e mai simplă și mult mai concretă. Ai un prieten în Dublin, o colegă în Berlin, un cumnat care nu vorbește română sau copii crescuți în altă țară. Te întreabă ce să citească despre România și nu le poți da „Ion” în traducere.
Pentru asta a apărut type-M, imprintul Curtea Veche care publică în engleză cărți românești contemporane. Primele trei titluri sunt foarte diferite între ele și, tocmai de aceea, se completează bine.
„Soldiers”, de Adrian Schiop: Bucureștiul pe care nu-l arăți turiștilor
Adi are patruzeci de ani, tocmai s-a despărțit și scrie de patru ani un doctorat despre manele. De aceea locuiește în Ferentari. Își face niște reguli: nu-și spune numele adevărat și nu ia acasă bărbați de la bar. Într-o zi de martie îl încalcă pe amândouă cu Alberto, ieșit din închisoare după cincisprezece ani și ajuns să depindă de un văr interlop. În mai, Alberto se mută la el. Bursa doctorală se duce pe bere și păcănele, iar Adi insistă să-i spună „cercetare de teren”.
Romanul a apărut întâi în română, sub titlul „Soldații. Poveste din Ferentari”, a câștigat două premii pentru romanul anului și a stârnit scandal. În 2017, Ivana Mladenović l-a ecranizat, cu Schiop în rolul principal. „Soldiers” e o poveste de dragoste queer, dar și o carte despre bani, clasă și rasă, scrisă în limba în care se vorbește în cartier: amuzantă, obscenă, fără menajamente, nici măcar față de autor.
Traducerea e semnată de Philip Ó Ceallaigh, scriitor irlandez care trăiește de mulți ani la București și știe foarte bine ce înseamnă „manele”.
Pentru cine: prietenii care au văzut București doar pe Calea Victoriei și cititorii de literatură queer contemporană.
„What I Learned from Graham Greene”, de Andrei Gorzo: o istorie de familie din România lui Ceaușescu
În iunie 1984, un fost lider de partid, retrogradat de Ceaușescu la conducerea unei ferme de stat, moare într-un spital de provincie. Pe certificatul de deces scrie infarct. Dan Gorzo, medicul legist, refuză să semneze și trece drept cauză „intoxicație cu o substanță de origine necunoscută”. Într-un an, procurorii îi deschid cinci dosare de mită și ajunge la închisoare. În 1995, familia locuiește într-o mahala bucureșteană, cu ordin de evacuare, iar el lucrează pentru o unitate experimentală a poliției, sub o identitate belgiană.
Fiul lui, Andrei Gorzo, unul dintre cei mai cunoscuți critici de film de la noi, a vrut ani la rând să-și înțeleagă tatăl. A reușit abia prin romanele lui Graham Greene, pe care tatăl le citea pasional. L-a intervievat în ultimele luni de viață, apoi și-a intervievat mama săptămânal timp de doi ani. Cartea pune viața tatălui alături de cărțile lui Greene, capitol cu capitol.
„What I Learned from Graham Greene” e, probabil, cea mai ușoară intrare în carte pentru un cititor străin, fiindcă Greene e un teren comun. Traducere de Michael Bird.
Pentru cine: cititorii de memorii, iubitorii de romane de spionaj și oricine vrea să înțeleagă cum arăta comunismul românesc din interiorul unei familii obișnuite (sau aproape obișnuite).
„Ultramarine”, de Dragoș C. Costache: un român pe o navă fără echipaj
Ultima carte e cea mai neașteptată. Într-un Pacific inundat și supraîncălzit, totul ajunge la oameni printr-o interfață: munca, iubirea, doliul, chiar și Dumnezeu. Totul e tradus automat, întrerupt de reclame și blocat de abonamente. Marin Bucea e fost polițist, plecat dintr-un oraș mic din România în care nu-și mai permite să se întoarcă. E la un abonament neplătit distanță de a deveni ilegal. Așa că acceptă singurul contract disponibil: coordonator de securitate pe o navă de marfă fără echipaj, condusă de o inteligență artificială politicoasă, răbdătoare și imposibil de contrazis.
„Ultramarine” e construit în trei părți și e plin de note de subsol scrise de software-ul din capul personajului. Editorii îl descriu ca pe o rescriere a „Corăbiei morții” a lui B. Traven pentru epoca algoritmilor. E o carte despre ultimul om rămas în buclă, cu mult umor negru. Traducere de Vlad Cristache.
Pentru cine: cititorii de science-fiction literar și cei care cred, încă, că literatura română înseamnă doar sat și comunism.
De ce toate trei
Puse una lângă alta, cele trei cărți arată trei Românii: periferia Bucureștiului de azi, provincia anilor ’80 și diaspora unui viitor deloc îndepărtat. Niciuna nu e o carte „de prezentare”. Toate sunt cărți bune, care se întâmplă să fie despre noi.
Dacă vrei să le dăruiești pe toate, există și un pachet type-M cu cele trei titluri, la preț redus.
Cărțile type-M pot fi cumpărate online de AICI.