„A trece testul timpului”. Pentru o operă literară, asta înseamnă să rămână suficient de vie pentru a se lăsa modelată în producții teatrale sau cinematografice, suficient de relevantă pentru a capta interesul generațiilor de după epoca în care a fost scrisă. Să se lase interpretată și înțeleasă de la un secol la altul, să rămână mereu perfect „consumabilă” în prezent. Ne-am putea întreba dacă un autor ca Balzac a trecut testul timpului. Sau am putea constata că, în afara preocupărilor cvasi-excentrice ale unor cercetători, autori-vedetă ai epocii victoriene, de exemplu, Edmund Gosse sau chiar Thomas Carlyle, au dificultăți în a trece testul timpului. Nu e deloc cazul romanului Loxandra, de Maria Iordanidou (traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat, coperta Gabi Toma, 256 de pagini), unul dintre cele mai reeditate ale secolului trecut și sursă de inspirație pentru un foarte îndrăgit serial TV realizat în 1979-1980. Loxandra trece testul timpului con brio!
Cuprins
Povestea unui om cât o epocă
Acesta este romanul unei vieți de om. Omul este Loxandra, bunica maternă a autoarei, pictată încă de pe pagina 1 în tușe impunătoare. Trupeșă, vrednică, pricepută la cusut bibiluri, dar și la ierburi cu virtuți medicinale, slobodă la gură, bonomă când nu se oțărăște, suferitoare de pofte culinare năprasnice și maestră în bucătărie, adoratoare a Sfântei Fecioare Baloukliotissa și închinătoare (cu beneficii concrete!) la un panoptic de sfinți ortodocși, de la discreții Terapont și Fanurie la marele Sfânt Nicolae, Loxandra hrănește și strunește un clan întreg: șase odrasle, cu perechile și urmașii lor, plus surori, cumnați, nepoți; dă de pomană la tot cartierul; și se grijește de câinii și de pisicile străzilor. E protectoarea mahalalei Makrohori din Cetate, cum își numeau constantinopolitanii orașul, și zeița domestică a abundenței în toate ale casei – prunci, mâncare, sănătate, voie bună. Matriarhă de-o alură herculeană, echipată până-n dinți cu cele mai aprige superstiții, dar și cu cele mai eficiente sudălmi, de discreția unui elefant într-o prăvălie de porțelanuri, Loxandra este, pe scurt, vorba englezului, „larger than life”. În toate cele.
Povestea vieții ei e dintre acelea care se deapănă pe îndelete, cu-ascultătorii tolăniți printre perne moi, sorbind din cafea și din șerbet, pufnind în răstimpuri a mirare și-a râs. În ea, copii vin pe lume într-un iureș de moașe, surori, cumnate și bunici asistente, rubedenii mor și sunt jelite, frați se ceartă și se-mpacă peste ani, chefuri de pomină răsună în toată mahalaua, cumnați bat crâșmele trei zile, văduve își rostuiesc copiii și își cresc nepoții, averi se fac, se-mpart și se moștenesc, cumpene sunt traversate prin solidaritatea de ciment a clanului… Și între timp se duce războiul ruso-turc de la 1877, se petrece „mășelul” armenilor, începe și se-ncheie războiul greco-turc, se țin alegeri, sunt asasinați prim-miniștri, se strâng tot mai amenințător norii Primului Război Mondial. Căci stâlpul acestei întregi istorii mici și mari, Loxandra, trăiește un secol fără un deceniu, iar romanul îi deapănă viața, din anii 1870 până în 1914, în trei părți distincte: tinerețea, vârsta mijlocie, bătrânețea.
Cartea aceasta farmecă profund, și farmecă tămăduitor. Cum izbutește? În primul rând, prin frânturi dintr-o realitate care azi ne pare extravagantă, și care totuși era cât se poate de cotidiană în epoca Loxandrei: o realitate în care soțul ei, Dimitros, fusese scos la vânzare la târgul de robi, copil orfan fiind, în 1822, și răscumpărat de un unchi; în care agheasma era folosită ca medicament pentru orice boală, alternativ cu leacuri făcute din „pișat de băiat” și din „rahat uscat de câine”; în care mesele în familie se luau cu tacâmuri cu mânere de fildeș moștenite din generație-n generație. În al doilea rând, prin umorul fabulos al naratoarei, alimentat de dialogurile săltărețe, de dinamica familială efervescentă: neam mare, copii mulți (dintre care unii, obrăznicături notabile), potop de beșteleală maternală, belșug de boacăne și mici delicte juvenile – toate, de-un comic vivant, viguros chirițesc. (Aici, ajută incontestabil și turcismele care împestrițează scriitura; căci nu-i de colo un „sictir” trântit cu patos de-o septuagenară la momentul oportun.) În fine, fermecătoare e și relația bunică-nepoată (Loxandra-Anna), o legătură de nezdruncinat între două spirite libere aflate în minunată cârdășie transgenerațională. Iar micul truc scriitoricesc (preluat abil de traducător) de a schimba brusc, la momentul propice, timpul narativ de la imperfect sau perfect simplu la prezent indicativ izbutește câte-un „zoom in”-surpriză de la odinioară la prezent, care ne teleportează în plină atmosferă de secol XIX, în plin decor de mahala cu șarm, în mijlocul personajelor forfotitoare – curat efect de VR.
Roman-vodevil care mărșăluiește printr-un secol de istorie sud-balcanică cu o vervă absolut savuroasă și un infinit chef de viață, Loxandra nu e o carte; e creuzetul în care clocotește jovial spiritul încă netulburat de grozăvii mondiale al secolului al XIX-lea.
Notă despre autoare
Maria Iordanidou împărtășește cu nepoata Loxandrei din roman, Anna, câteva date biografice clare: s-a născut la Constantinopol, a avut un tată originar din Hydra, mai mult plecat pe mări, a locuit câțiva ani în Pireu, a fost elevă a Colegiului American din Constantinopol. Iar dacă povestea Annei din roman se încheie când aceasta atinge vârsta pre-adolescenței, a Mariei, în viața reală, continuă destul de aventuros. Odată cu moartea bunicii și cu izbucnirea Primului Război Mondial, Maria e trimisă la un unchi din Batumi (Georgia), unde stă cinci ani, înainte de a se întoarce la Constantinopol și a se angaja la o companie americană. E transferată peste puțin timp în Alexandria (Egipt), unde își întâlnește viitorul soț, profesor la British Victoria College de acolo, și dezvoltă simpatii comuniste.
Întoarsă la Atena alături de proaspăta ei familie, Iordanidou, bună cunoscătoare a mai multor limbi străine, se angajează la Ambasada URSS, de unde e concediată la începutul celui de al Doilea Război Mondial, în 1939. Când trupele germane ocupă Grecia, Maria are de suferit: casa îi e distrusă, familia – sărăcită, iar ea sfârșește fiind trimisă în mai multe lagăre. După război, își câștigă traiul dând lecții de limbi străine până la vârsta pensionării. Dar prietenii și cunoștințele deja se desfătaseră cu poveștile Mariei despre anii copilăriri ei constantinopolitane, și stăruie ca ea să le aștearnă pe hârtie. Așa se face că la 66 de ani Maria Iordanidou devine scriitoare. Loxandra e romanul ei de debut, publicat în 1963.
9 fragmente reprezentative
• „– Maică Precistă, spuse Loxandra stând în genunchi dinaintea iconostasului din camera ei, Sfântă Fecioară plină de har, fă o minune! Nu mai am mulți ani cât să pot face copii. M-am măritat târziu, ca să-mi pot crește frații orfani și să-l îngrijesc pe tata la bătrânețe. E drept să fiu pedepsită pentru asta? O să atârn de icoana ta toate giuvaierele.
Desfăcu brațele și, cu ochii la icoană, se puse să le înșire unul câte unul, de parcă ar fi semnat un contract cu Sfânta Fecioară.
– Îți dau broșa mare a bunicii, inelul cu smarald al mamei, cerceii mei cu peruzele, cruciulița mea…
Și după ce le înșiră pe toate, strigă cu năduf:
– Ce mare lucru îți cer de-atâția ani, de nu catadicsești să mi-l dai?!
Loxandra se înfuriase.
Și mare minune! Nu trecu luna și rămase grea.”
• „Ceasul mare din salon bătu ora amiezii când Loxandra își isprăvi treaba și intră în salon. Se spălase cu săpun cretan alb și picurase un strop de rășină benzoică în apă, ca să-și clătească fața și să se învioreze. Își pusese cele trei jupoane: pe cel alb cu broderii și întărituri, pe cel din alpaca și pe cel vioriu din tafta, cu falbalale din tul. Pe deasupra purta rochia de mătase viorie, cu multe crețuri și guler din dantelă. În piept își prinsese cameea mare și pe batistuță turnase un pic de colonie. Ca o fregată înarmată, cu pânzele umflate de vânt, intră Loxandra în salon. Și de cum intră, încăperea, ce păruse goală până atunci, se umplu.”
• „Loxandra profită de faptul că nimeni n-o privea și îi îndesă în gură lui Camille o bucată de pastramă.
– Mănânc-o, mănânc-o, nefericito, șopti șuierător, de parcă sunetele i-ar fi ieșit pe nas. Mănânc-o, să ți se ungă mațele, că de uscate ce sunt ți se cască curul, de mai e un pic și-ți iese sufletul! Camille se înroșise toată și se străduia să zâmbească. Spuse și merci.”
• „Trebuie să scrii poezii ca să fii poet? Sau să știi notele ca să fii muzician? Sau să fii credincios ca să ajungi în Rai? Iată Raiul, ajunge să ai ochi ca să-l vezi. Dacă n-ai ochi, n-o să recunoști Raiul nici pe pământ, nici în ceruri.”
• „Semnarea acestui tratat în 1878 rămase întipărită pentru totdeauna și în mintea lui Kleio, pentru că atunci i se întâmplă să vadă un fund de rus. Într-o zi, Kleio, împreună cu Hariklo, Ploplo, Sofia Loungrou și alte prietene ale ei, o porni la plimbare prin livezi să culeagă lăptuci și, pe când se apleca să scoată o țepoșică, întoarce capul și vede în față, lângă un tufiș, un soldat rus stând pe vine. Nu-i văzu fața, însă îi zări dosul. Ah, ce albețe! Ce prospețime! Ca o franzelă pufoasă. O rupse la fugă, iar după ea se luară și celelalte fete, și când ajunseră cu suflarea tăiată pe la casele lor, nu-și mai găseau cuvintele să descrie frumusețea și albeața fundului de rus.”
• „Sfâșiată, Loxandra își găsește acum mângâierea în mahala și în copilașii mahalalei, în câinii mahalalei, în becciul lor, care în fiecare dimineață privește galeș spre fereastra ei, așteptându-și cafeaua. Își găsește mângâierea în negustorul de ouă tătar, care vine să-i picure Loxandra agheasmă în ochi, să se lecuiască. Își găsește mângâierea la Baloukli, unde se duce regulat și-și mănâncă sărmăluțele și bea din agheasma aceea ca un balsam, care o face să râgâie și să i se deschidă inima. Și unde nu-și găsește mângâierea Loxandra! Și în marea frumoasă pe care o vede de la fereastră în fiecare dimineață, și în soare, și în ploaie, care, după ce trece, face să iasă în grădină melcii ăia mari, și ce melci… albi-albi și uite atââât de mare fiecare! Din melcii ăia face iahnie, în care pune din belșug sovârf. Slavă Domnului, care pe toate le-a făcut cu înțelepciune.”
• „Și după ce bărbații plecară și fură spălate vasele, coborâră toate trei în odăiță și se întinseră pe divan.
– Tușă Eleni, ia perna și întinde-te!
– De ce?
Înțepată:
– E miezul zilei, de ce să mă culc?
– Moțăi de-a-n picioarelea, zici că ești calul laptagiului.
– Nu moțăi deloc. Voi vorbiți, că aud tot ce ziceți.
Loxandra îi face cu ochiul lui Agatho și râde.
– Dă-i o păturică! îi zice.
Agatho îi aruncă Eleniței o păturică, după care îi aruncă una și Loxandrei.
– Ce-i asta?! Luați-o, luați-o, luați-o, eu nu dorm niciodată în timpul zilei. M-ai văzut vreodată dormind? Voi vorbiți, că aud tot ce ziceți.
Nu trece mult și toate trei încep să sforăie. Iar când veni ora cafelei, Elenița dă din deget, mustrător, spre Loxandra:
– Ai cam dormit, coană.
– Cine, eu?! Fugi de-aci! Am auzit tot ce vorbeați.”
• „Doar legendarul Nastratin Hogea a îndrăznit să urce în minaret și să trâmbițeze la apus și la răsărit că e mai presus de padișah. L-au prins pe Hogea, se spune, și l-au dus legat în lanțuri în fața cadiului. Dar Hogea se încăpățânează și vrea să-și dovedească spusele. Și-l întreabă pe cadiu:
– Ia spune-mi, cine e mai presus de tine?
– Ministrul Justiției, îi răspunde cadiul.
– Și mai presus de ministru cine e?
– Vizirul.
– Și mai presus de vizir?
– Padișahul, să-i dea Domnul viață lungă!
– Și mai presus de padișah?
– Profetul.
– Și mai presus de Profet?
– Dumnezeu.
– Și mai presus de Dumnezeu?
– Mai presus de Dumnezeu? Nimic.
– Ei bine, eu sunt un nimic! spune Hogea”
• „Mintea ei bătrână se rotește continuu în albia aceea a amintirii care s-a săpat mai adânc decât toate. Cu fantomele de la 1870 trăiește Loxandra și se bucură. Timpul încetă să mai existe. Ieri deveni Azi. Și într-o amiază de vară, brusc și fără suferință, Azi deveni Totdeauna. Totdeauna masa Loxandrei va fi pusă și Elenița va pregăti mezelicurile, iar măcelarul va trimite o curcă de Anul Nou. Totdeauna Dardanelele vor fi deschise pentru vapoarele care aduc bani în buzunarul lui Theodoros, ca să aibă să-i dea Loxandrei. Și Loxandra va trăi totdeauna în îndestularea constantinopolitană, doamnă și stăpână peste locul ei, fiindcă toate își au și vremea, și locul potrivite. Iar locul Loxandrei e Cetatea. Nimeni n-o mai poate clinti de-acolo… Loxandra avusese noroc în viață, așa cum avusese și în moarte. Odată cu ea, se stinse o epocă.”
Romanul „Loxandra” poate fi cumpărat online de AICI.