Ce-ți vine în minte când auzi „Mexic”? Sombreros și mariachi? Telenovele? Guacamole? Frida Kahlo? Plajele de la Cancún? Aceste asocieri măgulitoare s-ar putea să nu fie și primele pe care le-ar face un mexican despre țara lui. Pentru scriitorul Juan Pablo Villalobos, cu siguranță Mexicul evocă în primul rând altceva. Mărturie stă romanul său de debut, Fiesta în bârlog (traducere Horia Barna, coperta Gabi Toma, 112 pagini), publicat pentru prima dată la Curtea Veche în 2012, proaspăt retipărit în ediția a III-a, și care completează oferta Villalobos a CVP, alături de Din foarfecă și din condei.
Cuprins
Haz de necaz mexican
Recenzenții mexicani ai cărții de debut a lui Villalobos o numesc un „narcoroman” care cuprinde un set generos de stereotipuri negative despre Mexic: trafic de droguri, violență, carteluri, asasinate plătite, dar și averi murdare exorbitante, gesturi excesive, gusturi extravagante. Toate acestea ar fi material ideal pentru o poveste de-un realism brut și de interes social, poate chiar criminalistic – dacă perspectiva asupra lor ar fi aceea a unui adult. Numai că naratorul din Fiesta în bârlog este un băiat. Narcoromanul se derulează prin ochii unui copil de 10 ani. Iar asta, e de notat din capul locului, se dovedește a fi o decizie auctorială de geniu, întrucât asigură o perspectivă narativă absolut unică, cu un impact emoțional singular.
Se numește Tochtli și e fiul unui lord al drogurilor poreclit „Regele”, căruia nu îi spune „tată”, ci Yolcaut. Mamă nu are. Trăiește într-un palat prevăzut cu o mică grădină zoologică în care-și fac veacul vulturi, papagali, un leu și doi tigri hrăniți ocazional cu cadavre de asasinați. Nu are prieteni, dar are un puternic inoculat sentiment de apartenență la „gașcă”. Cunoaște doar vreo cincisprezece persoane: bodyguarzi, servitori, o prostituată, un politician corupt, grădinarul și pe Mazatzin, un fel de profesor particular care îi face o educație pestriță, mixând cultul pentru samurai cu crâmpeie de istorie cum ar fi decapitarea regilor Franței sau spolierea Americii de către coloniștii spanioli. Hobby: colecționarea de pălării. Cuvinte preferate: „sordid”, „jalnic”, „nefast”, „fulminant”. Frizura preferată: ras în cap, căci părul e oricum o parte moartă a corpului. Dorință curentă: un hipopotam pitic din Liberia.
Tochtli e un copil în care fanteziile inocente ale copilăriei (idealizarea samurailor, afecțiunea pentru hipopotamul pitic ca animal de companie) se află sub asaltul continuu al brutalității realității sale. Din digresiunile infantile ale micului narator, aflăm tangențial despre știrile TV cu asasinate și cadavre ciopârțite, despre identitățile false folosite de „gașcă” pentru călătorii în afara țării, despre mituire și șantajare, despre arsenalul de pistoale și mitraliere dintr-o cameră a palatului, etc. Iar suferința copilului îndoctrinat grosier să fie „bărbat adevărat”, și nu „poponar” căruia îi dau lacrimile sau îi e frică, e-abia schițată în durerile de burtă de care suferă frecvent, în perioadele de muțenie voită pe care le are, în răbufnirile ocazionale de furie cauzate de minciunile lui Yolcaut.
Cu un singur moment mai cald, mai uman, prilejuit de prezența feminină trecătoare a unei partenere sexuale de-a tatălui, care îl tratează matern pe Tochtli, Fiesta în bârlog, recent ecranizată,rămâne un amar roman inițiatic: este povestea trecerii băiatului protagonist la bărbăție – o bărbăție brutală, tăioasă, rece, seacă, asocială, infracțională. Ce face însă povestea aceasta irezistibilă e stilul în care e depănată de vocea copilului-narator: laconic și expresiv, comic și sec, naiv și sarcastic. Fiesta în bârlog e o compoziție de-o virtuozitate paganiniană și de-un umor sinistru – ambele, marca distinctivă Villalobos.
7 fragmente ilustrative
• „De fapt, persoanele care cred că sunt ciudat sunt mai multe, şapte. Iar asta pur şi simplu pentru că‑mi plac foarte mult pălăriile şi pentru că port mereu pălării. Purtatul pălăriei e un obicei foarte bun al celor şic. În văzduh există porumbei care îşi fac nevoile. Dacă nu porți pălărie, te murdăreşti pe creştet. Porumbeii sunt nişte neruşinați. Îşi fac porcăriile în văzul lumii, în timp ce zboară. La fel de bine ar putea să şi le facă ascunşi între crengile copacilor. Aşa n‑ar mai trebui să stăm mereu cu ochii pe sus şi să ne facem griji pentru cap. Și mai e ceva: pălăriile, dacă sunt pălării bune, îți dau un aer de distincție.”
• „Zilele trecute a venit la palatul nostru un domn pe care eu nu‑l cunoşteam şi Yolcaut voia să ştie dacă eram bărbat sau nu. Domnul acela avea fața pătată de sânge şi, la drept vorbind, îți cam intra frica în oase când îl vedeai. Dar eu nu am zis nimic, fiindcă să fii bărbat înseamnă să nu‑ți fie frică, iar dacă ți‑e frică, eşti un poponar. Am rămas foarte calm în timp ce Miztli şi Chichilkuali, care sunt paznicii palatului nostru, îi trăgeau nişte lovituri fulminante. Omul s‑a dovedit a fi poponar, pentru că a început să țipe şi striga: «Nu mă omorâți! Nu mă omorâți!» Chiar s‑a scăpat în pantaloni. Partea bună e că eu m‑am dovedit bărbat şi Yolcaut m‑a lăsat să plec înainte să‑l transforme pe poponar în cadavru.”
• „Una dintre treburile pe care le‑am învățat de la Yolcaut e că nu întotdeauna persoanele se transformă în cadavre doar cu un glonț. Adesea e nevoie de trei gloanțe sau chiar de paişpe. Depinde unde tragi. Dacă le tragi două gloanțe în cap, mor sigur. Dar în păr poți să le tragi şi o mie de gloanțe, că nu se întâmplă nimic, deşi trebuie să fie tare să vezi aşa ceva. Știu toate astea dintr‑un joc pe care îl jucăm Yolcaut şi cu mine. Jocul e cu întrebări şi răspunsuri. Unul spune un număr de gloanțe trase într‑o anumită parte a corpului, iar celălalt răspunde: «viu», «cadavru» sau «pronostic rezervat».”
• „Noi nu ne folosim tigrii pentru sinucideri sau asasinate. Asasinatele le comit Miztli şi Chichilkuali cu găuri de glonț. Sinuciderile nu ştiu cum le facem, dar nu le facem cu tigri. Pe tigri îi folosim ca să mănânce cadavrele. Și tot pentru asta îl folosim şi pe leul nostru. Deşi cel mai mult îi folosim ca să‑i privim, fiindcă sunt nişte animale aşa de puternice şi de bine proporționate, că‑i o plăcere să te uiți la ele. Asta probabil datorită alimentației sănătoase.”
• „Azi la televizor s‑a vorbit despre un cadavru enigmatic: i se tăiase capul, şi nici măcar nu era vorba despre un rege. Și se pare că nici nu a fost mâna francezilor, cărora le place aşa de mult să taie capete. Francezii pun capetele într‑un coş după ce le taie. Am văzut într‑un film. La ghilotină, aşază un coş chiar sub capul rege lui. Apoi francezii lasă să cadă lama, iar capul tăiat al regelui cade în coş. De‑aia îmi place de francezi, fiindcă sunt aşa de delicați. În afară de faptul că îi scot coroana regelui ca să nu se strice, se îngrijesc să nu le scape capul când se rostogoleşte. Apoi francezii îi dau capul unei doamne ca să plângă. Unei regine sau prințese ori aşa ceva. Jalnic. Noi, mexicanii, nu folosim coşuri pentru capetele tăiate. Noi aşezăm capetele tăiate într‑o cutie de brandy vechi. Părea să fi fost ceva foarte important, fiindcă domnul de la ştiri repeta întruna că acel cap fusese trimis într‑o cutie de brandy vechi. Capul era de la un cadavru al unui polițist….”
• „După părerea doctorului, eu nu sunt bolnav de burtă, ci de psihologie. […] Doctorul nu mai vine pentru că Yolcaut s‑a certat cu el. Miztli zice că odată doctorul i‑a spus lui Yolcaut că, de fapt, eu nu eram bolnav de burtă, că aveam durerile alea fiindcă nu aveam mamă, că eu aveam nevoie de un doctor psiholog. Se pare că asta se cheamă să ai o sufe rință psihosomatică, care înseamnă că boala e de la minte. Dar eu nu sunt bolnav de minte, pe mine nu m‑a durut niciodată creierul.”
• „… gloanțele minuscule din pistolul mititel chiar pot să te transforme într‑un cadavru. Poate că nu în cadavre de oameni, nici de animale mari, dar cel puțin în cadavre de animale mici. Eu nu voiam să omor papagalul, voiam să văd ce făceau păsările când auzeau zgomotul împuşcăturilor. Și s‑a întâmplat că, după prima împuşcătură, toate păsările colorate şi papagalii au început să zboare ca nebunii în toate părțile. Se lipeau de pereții coliviilor mari ca nişte cuşti şi se atacau unele pe altele de parc‑ar fi tras chiar una dintre ele. Pene de toate culorile au început să zboare în toate direcțiile. Erau pene roşii, albastre, verzi, galbene, albe, negre şi cenuşii. Și atunci am mai tras de două ori, ochind penele. Problema a fost că în colivie era multă zăpăceală. După ce păsările colorate şi papagalii s‑au calmat şi s‑au întors în căsuțele sau pe ramurile lor, am descoperit pe jos cadavrul papagalului.”
Romanul „Fiesta în bârlog” costă 39 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.