Dacă ești femeie, când te-ai simțit ultima oară susținută citind o carte feministă? Dacă ești bărbat, când ai înțeles ultima oară ce vor femeile citind o carte feministă? Munca emoțională, de Rose Hackman (traducere Alina Iacob, coperta Gabi Toma, 304 pagini) este nu doar o carte feministă, ci o carte de-o excelență feministă notabilă: se concentrează ca un laser chirurgical asupra „creierului reptilian” al mentalității patriarhale, operând cu precizie tumori seculare și implantând soluția vindecării, a regenerării.
Cuprins
O altfel de anatomie a patriarhatului
Era în 2015, când șefa ei de la The Guardian i-a cerut să scrie un articol despre munca emoțională. „E următoarea frontieră feministă”, a încredințat-o femeia, printr-o exprimare ce amintește de îndrăzneața înaintare prin Spațiu din Star Trek. Iar Rose Hackman s-a pus pe treabă. Inițial, subiectul i s-a părut neinteresant, iar termenul, inventat de sociologa Arlie Hochschild în anii ’80 – cam ridicol. Dar, stând de vorbă cu sociologi și cu femei din diverse medii sociale și de diverse profesiuni, nu doar că s-a documentat câteva luni bune pentru articol, ci a sfârșit atât de prinsă de subiect, încât i-a dedicat încă șapte ani, pentru a cerceta surse științifice, pentru a procesa un noian de date statistice, pentru a intervieva sute de femei și, în final, pentru a elabora Munca emoțională. Prima ei carte, apărută în 2023.
Ce este munca emoțională? Așa cum ni se explică în Capitolul I, este efortul continuu de a-ți pune propriile sentimente pe plan secundar, pentru a te îngriji de sentimentele și de starea de bine a altora. Munca emoțională implică „identificarea și anticiparea nevoilor celorlalți, adaptarea propriilor emoții în funcție de acestea și influențarea în mod pozitiv a emoțiilor oamenilor” – pe scurt, ajustarea emoțiilor proprii „în beneficiul emoțiilor celorlalți” (pag. 30). Ca atare, munca emoțională asigură formarea de relații apropiate, pozitive, și de colectivități funcționale, unite, efectul său în cascadă fiind nimic mai puțin decât bunul mers al unei comunități/societăți.
Munca emoțională se întâlnește în profesiuni ca aceea de asistent/ă medical/ă, infirmier/ă, însoțitoare de zbor, chelner/iță, profesoară, îngrijitoare, asistent/ă social/ă. Așteptăm ca ea să fie prestată de către acești profesioniști, așteptăm ca ei să fie empatici, atenți, altruiști, grijulii, zâmbitori, etc., și le recompensăm prestația emoțională inclusiv pecuniar. Problema e însă că există o așteptare milenară ca femeile să presteze muncă emoțională (nicidecum remunerată) ca parte a firii lor. În rolul lor de mame, fiice de tați, soții de bărbați, iubite heterosexuale, surori, colege, subalterne și chiar managere, se presupune că femeile sunt empatice, grijulii zâmbitoare, etc. și că se îngrijesc de sentimentele și stările celor din jur în virtutea naturii lor – în vreme ce bărbații sunt „din fire” mai detașați emoțional, mai fruști și deloc „mămoși”. Altfel spus, în vreme ce munca emoțională e văzută ca o manifestare firească automată a feminității, de la bărbați, dacă nu e obligație de serviciu, nu se așteaptă prestarea de muncă emoțională.
Structurată în nouă capitole flancate de Introducere și Concluzii, Munca emoțională explorează atent rădăcinile adânci și ramificațiile insidioase ale mentalității patriarhale care a creat viziunea asupra femeilor și bărbaților rezumată mai sus. Capitolul II discută obligația femeilor de a presta „din oficiu” muncă emoțională la serviciu, fără a fi remunerate sau apreciate în mod special pentru aceasta. Capitolul III oferă o perspectivă istorică asupra muncii emoționale, grefate, în cazul Statelor Unite, (și) pe fondul sclavagismului. Capitolul IV explorează felul în care femeile își distorsionează personalitatea autentică pentru a satisface așteptările stereotipice față de femei. Capitolul V documentează munca emoțională titanică pe care femeile o depun pentru a simula o viață mulțumitoare alături de parteneri abuzivi. Capitolul VI discută construcția masculinității (toxice), cu cei șapte piloni ai ei, și felurile în care li s-a impus bărbaților să se conformeze tiparelor ei. Capitolul VII relatează dezbaterea privind remunerarea muncii emoționale, amintind că răsplătirea cu bani a acesteia li se pare unora un sacrilegiu, în vreme ce altora – un drept îndelung neglijat. Capitolul VIII susține vizibilizarea și valorizarea muncii emoționale, pe care, în loc să o tratăm ca pe un efect „natural” al apartenenței la genul feminin, ar trebui să o privim drept practicare a inteligenței emoționale. Iar Capitolul IX argumentează că munca emoțională stă la baza civilizației umane și recomandă o reașezare a organizării noastre sociale (azi năpădită de disparități) care să aibă în centru empatia.
Justițiară prin aceea că demască niște străvechi tipare socio-culturale inechitabile; captivantă prin poveștile de viață marcante și prin studiile de caz ce descriu inițiative de nișă, la limită „extravagante”, puțin cunoscute în România; sclipitor de perspicace prin legăturile pe care le face între exercitarea empatiei ori a intuiției și relațiile de putere din tipul nostru de societate; plăcută și extrem de ușor digerabilă grație stilului jurnalistic educat și competent, marca The Guardian. Munca emoțională merită toate aceste epitete. Este o pledoarie pasionată și elocventă pentru ca noi toți, de ambele genuri, din orice rasă și categorie socială, să practicăm munca emoțională – dacă vrem să devenim vreodată o colectivitate unită, prosperă și echitabilă.
Notă despre autoare
Rose Hackman s-a născut în satul Thoricourt și a crescut în Belgia francofonă. Și-a petrecut copilăria citind cu ardoare. Când viața i-a administrat o lovitură dureroasă și a rămas orfană de tată la 13 ani, au vândut casa și s-au mutat toate, mamă și trei copile, în Marea Britanie. În câțiva ani, Rose absolvea University College London și pleca la Roma, să-și facă practica de reporter la biroul Associated Press de-acolo.
În capitala Italiei s-a îndrăgostit de un american pe care l-a urmat în SUA. Căsătoria lor a fost însă urmată repede de divorț – o experiență pe care o descrie drept „formatoare” pentru, la acea vreme, o tânără feministă.
După divorț, Rose a făcut un Masterat pe Drepturile Omului la Columbia University, s-a stabilit în Detroit, cu navete frecvente la New York, și a lucrat ca jurnalistă pentru The Guardian, unde publică articole despre problema locuințelor, despre gen, rasă, mediu ș.a.
Nepoate ale unor bunici tradiționaliști și conservatori, Rose Hackman și surorile ei sunt primele femei absolvente de facultate din familia lor.
10 fragmente relevante
• „Ne-am luptat pentru drepturile femeilor, am făcut progrese în puncte-cheie, dar corvoada invizibilă și inegală a muncii emoționale ne bântuie în continuare. Poate că femeile au intrat în sfera profesională formală alături de bărbați, însă persistă așteptarea ca ele să presteze în continuare toate celelalte tipuri de muncă neplătită sau plătită insuficient, fără de care nu ar exista nicio economie. În această categorie intră îngrijirea copiilor și a vârstnicilor, munca domestică și în cadrul familiei, precum și munca în cadrul comunității, datorită căreia societățile și relațiile din interiorul acestora rămân vii și apropiate. Pentru a funcționa în cadrul unei economii, oamenii au nevoie de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, educație, îngrijire și atenție. Totodată, ei trebuie să simtă că au un sens și o senzație de apartenență și de legătură cu ceilalți. Această muncă de sprijin este extraordinar de valoroasă – vitală –, chiar dacă rămâne adesea nevăzută și nerecunoscută.”
• „Munca emoțională, ca formă specifică a muncii feminizate, rămâne nevăzută și ridiculizată și din cauza faptului că multe sarcini și îndatoriri care au legătură cu iubirea, grija, familia și femeile sunt pentru mulți de neînchipuit într-un context al noțiunii de muncă. În loc să vedem toate aceste lucruri ca pe o formă de muncă, ne-am descotorosit de munca emoțională considerând-o o expresie pasivă a presupusei esențe a feminității. Să privim munca emoțională ca pe un efort susținut sau orice altceva în afară de o manifestare mistică a genului feminin este degradant, ni se spune cu insistență până la descurajare. Cum îndrăznim să ne atingem de imaginea eternului feminin, infinit de empatic? Dar este într-adevăr descurajant să ridicăm cortina și să privim munca emoțională exact așa cum este? Și dacă într-adevăr este descurajant, pentru cine? Cine are de câștigat sau de pierdut în urma unei astfel de revelații?”
• „Munca emoțională nu indică inerent o nedreptate. Atunci când este recunoscută, atunci când este apreciată și face parte dintr-un schimb și dintr-un ecosistem în care iubirea este echivalentă cu puterea, munca emoțională nu este în mod necesar o formă de exploatare. Din contră: să depui muncă emoțională în beneficiul celor care o depun la rândul lor pentru tine este scopul, nu problema.”
• „Să îți modelezi și să îți falsifici personalitatea autentică pentru a satisface așteptările din exterior față de femei, fie pentru a face pe placul celor din jur, fie de teama unei repercusiuni seri oase – sub forma unor penalități sociale precum părinți furioși, a unor penalități economice precum pierderea locului de muncă, sau a unor penalități fizice precum violența – este o formă de muncă emoțională. Și nu este numai muncă emoțională; este muncă emoțională sub amenințarea uneia sau mai multor lovituri peste mână în caz de refuz. Atunci când are loc în public, în fața altora, munca emoțională impusă unui grup subjugat are rolul de a-i infantiliza și invalida pe cei care o prestează. Ca expresie activă a statutului submisiv și neconflictual, acest tip de muncă emoțională prezintă statutul de putere al celuilalt ca pe ceva inevitabil, încremenindu-i într-o stare de inferioritate pe cei care o prestează.”
• „Amenințarea violului și a abuzului are un efect paralizant asupra capacității de a ne trăi viața din plin, asupra dorinței de a ieși la o plimbare cu bicicleta, la o plimbare în parc, de a folosi transportul în comun, de a explora lumea. Are un efect paralizant asupra libertății noastre. Mai rău este că și în acele momente în care alegem să ieșim – sau chiar și atunci când stăm în casă –, rămânem într-o stare de alertă: evaluăm constant situația în care ne aflăm și oamenii din jur, analizăm posibilitatea pericolului, proximitatea unui bărbat, nivelul de cordialitate afișat de o nouă cunoștință, un unchi, un prieten de familie. Sau furia propriului soț. Această alertă constantă este o formă de muncă emoțională care ne obligă să gândim totul de două ori, să ezităm și să impunem limite față de noi înșine și față de propria viață.”
• „Rolurile de gen și opresiunea sunt, sub forma lor cea mai severă, o sabie cu două tăișuri. Penalitățile pentru cei care se abat sunt severe, și în anumite privințe, sunt chiar mai severe pentru bărbați. Atunci când spunem că o fată este băiețoasă, conotația este adesea pozitivă. Dar să-i spunem unui băiat că e fătălău este întotdeauna o insultă. Într-o lume misogină, orice conotație feminină este negativă. […] Singura formă de muncă emoțională pe care bărbații sunt învățați să o desfășoare este suprimarea emoțiilor – urmată de demonstrații de forță și agresivitate. Orice emoție în plus este o greșeală.”
• „… ne-am putea gândi la un meniu al muncii emoționale, cu etichete de preț atașate. «Să te băgăm în seamă când te umfli în pene, 50 de dolari. Să mă prefac că te găsesc fascinant, 100 de dolari. Să îți calmez egoul ca să nu te enervezi, 150 de dolari. Să zâmbesc în gol în timp ce spui o versiune și mai proastă a propriei glume, 200 de dolari. Să îți explic feminismul de la zero ca pentru un copil de 5 ani, 300 de dolari.»“
• „… dragostea și economia sunt profund interconectate. Atunci când vorbim despre munca emoțională în cadrul privat, o convingere adânc înrădăcinată este că, dacă îți iubești cu adevărat soțul și copiii, nu se pune problema de muncă. Cum ar putea să fie grija ta pentru ceilalți compensată, dacă este reală și provine din bunătatea inimii tale? Să ceri bani, recunoaștere sau statut este considerat a fi o încălcare a unui lucru sacru, care, din punct de vedere etic, trebuie să vină în mod «natural» – de la emoții ce țin de iubire, până la crearea unui mediu fericit. […] [A]cest tip de mentalitate – în care munca emoțională e considerată naturală – le ține pe femei ostatice.”
• „… bărbații sunt prădători ai muncii emoționale depuse de femei, fără ca cineva să îi tragă la răspundere. Oamenii vorbesc foarte deschis despre cum femeile «lucrează» la partenerii lor de sex masculin, adesea în legătură cu dezvoltarea lor emoțională: ajutându-i să se maturizeze, să își descopere tumultul interior sau traumele copilăriei, sau oferindu-le instrumentele pentru a-și identifica și comunica sentimentele. Este un fenomen social pe deplin acceptat, larg răspândit.”
• „Oamenii nu sunt inerent egoiști. Suntem de fapt cele mai empatice animale de pe planetă. Prosperăm în cadrul comunităților. Iată unde intră în scenă munca emoțională ca formă de empatie în acțiune, iar vestea bună este că sentimentul de empatie este recuperabil. Putem să depunem munca emoțională necesară și să revenim la starea în care prosperăm. […] [E]mpatia nu este o caracteristică fixă, pe care ori o avem, ori nu o avem. Empatia poate fi învățată. O putem practica și putem deveni mai pricepuți. Empatia necesită pregătire. De asemenea, empatia nu este o ecuație în care atunci când un om oferă, pierde. Oamenii empatici culeg beneficii atât pentru ei înșiși, cât și pentru cei din jur – căci au mai mulți prieteni, relații romantice calitative, și sunt per total mai fericiți, acumulând mai mult succes în contextele profesionale […]. Asta înseamnă că există un stimulent pentru ca toți oamenii să se implice în mai multă muncă emoțională. […] Ceea ce necesită schimbare sunt organizarea socială actuală, ierarhiile sociale și sistemul de valori fundamentale.”
Volumul „Munca emoțională” poate fi în curând cumpărat online de AICI.