Nu sunt puține exemplele de ficțiune dedicată unui loc, nuvelele sau romanele care-și propun să înfățișeze un oraș, un sat sau o regiune, să-i surprindă și redea „spiritul”. Calistrat Hogaș o face prin descrieri dense, de-o amplitudine barocă, vârstate cu sondări-de-sine insistente. Paul Auster – prin bizareriile psihismului locuitorilor și prin acțiunile extravagante care decurg din ele. Iar Lauren Groff, care dedică un volum de proză scurtă statului american Florida, a doua operă a sa apărută la Curtea Veche după romanul istoric Matrix, zugrăvește „the sunshine state” în viguroase tușe naturaliste ce proiectează, totuși, umbre de introspecție aproape cioraniană.
Cuprins
Sinele, acest fenomen extrem
Anulând clișeele și stereotipurile facile pe care le-am putea nutri despre „cel mai însorit și mai straniu stat american”, Florida (traducere Ludovic-Ștefan Skultéty, coperta Dora Marian, 256 de pagini) realizează un peisaj de un dramatism apocaliptic spectaculos, în care figurile umane persistă, inadecvate și superflue, doar în virtutea unei porniri primare spre supraviețuire.
Furtuni și uragane sfârtecă feroce case și grădini, izbesc sălbatic cu bice de vânt și ape corpurile faunei rătăcite pe-afară, om sau animal. Soarele sfredelește carne, ochi, creștete, țânțarii fac constelații de puncții dureroase, vegetația zgârie pielea până la sânge. Florida „e un loc care nu pare menit să fie locuit”, comentează Groff. „Animalele vor să te mănânce, casele sunt amenințate ba de uragane din ceruri, ba de termite din pământ”. Natura locului, atât de dezinvoltă în a-și dezlănțui dezastrele, rămâne imperial indiferentă la înfricoșările și suferințele omului: aici oceanul e „lipsit de milă”, iar preria, „impasibilă”. Și totuși acest loc în care omul e perfect neglijabil seduce. Dincolo de orice înțelegere rațională, frumusețea lui cucerește, sucește minți și suflete.
„În colțurile imaginare ale pământului nostru rotund”, șerpii și aligatorii dirijează destinul unei case și al unei familii care nu izbutește să se sustragă fascinației veninoase exercitate de mlaștina din vecinătate asupra vieților lor. „… Și câinele se făcu lup” urmărește soarta a două fetițe părăsite pe-o insulă din mijlocul oceanului, agonia înfometării, foloasele fricii, crescendoul privațiunilor, jalnicul distracției în mizerie, stăruința aproape ridicolă în a aștepta salvarea. „Cele de sus și cele de jos” deapănă povestea unei asistente universitare deziluzionate care alege să practice vagabondajul, experimentând foametea, sărăcia extremă și degradarea fizică, înainte de a se pierde epifanic în natura ostilă, pentru a dispărea – și a reapărea. „Ochiul ciclonului”, de departe bijuteria acestui volum, surprinde momentul în care o femeie ce refuză să se refugieze trăiește reverii și imaginare revederi cu morții semnificativi din viața ei în vreme ce totul în jurul ei este zdrobit de uragan – o superbă meditație sub stihii.
Toate povestirile din Florida surprind trecerea personajului principal printr-o cumpănă. Acesta e, de regulă, o protagonistă: o femeie solitară, cultă, independentă până la a fi asocială, spartană, lucidă, reflexivă, în spatele căreia ghicim profilul lui Lauren Groff însăși. (De altfel, elementele autobiografice – genul de mamă-camarad pentru cei doi fii, originea maghiară pe linie paternă, meseria de scriitoare, punctul de vedere al veneticului din Nord stabilit în Sud ș.a. – sunt prezente în mai toate povestirile.) Este însă o eroină care traversează nenorocirea, fie aceasta dezastru natural sau criză personală, iar dacă aceste povestiri au valențe de pildă, pilda ar fi că orice catastrofă are puterea de a (re)modela. Sinele protagonist e bulversat, dat peste cap, micit, nimicit; pătimește, suferă; și supraviețuiește. E omul trecând prin furtuni; și urmând să ia viața de la capăt, transformat: mai bogat cu o tragedie.
Topografie tulburătoare și cathartică, Florida înfățișează, până la urmă, tabloul unui dezechilibru fabulos: dintre locuitorul pătruns în peisaj pe propriul risc și Natura magnifică, „sociopată” care îl asaltează și seduce. Un tablou ce surprinde la fiecare pagină poeticitatea sfâșietoare a preafrumoasei sălbăticii a Firii.
8 fragmente exemplificatoare
• „A vrut să întoarcă, dar în acel moment vâslele au scăpat din tacheți și s-au depărtat luate de apă. Au plutit câțiva metri și au rămas prinse în lintiță. Lacul își ținea ascunse primejdiile sub un văl greu, dar Jude știa ce e dincolo. Aligatori, cu ochii lor ca niște globuri, îl pândeau chiar în acel moment. Cu o zi înainte văzuse din camera lui, prin binoclu, unul lung de cel puțin patru metri. Era în apropiere, o simțea. Și chiar dacă preria dispăruse, rămăseseră câțiva șerpi în humusul de la mal – vipere de apă sau din cele cu cap arămiu, crotali pigmei. Apoi era chiar apa, supraîncălzită, plină de paraziți care îți intrau în nări și îți infectau creierul, devorându-l cu infinite mușcături minuscule. Soarele necruțător deasupra capului și țânțarii care se hrăneau cu sângele lui. Și mai era tăcerea. Nu voia să înoate în acel coșmar. S-a ridicat în picioare, cuprins de neliniște, simțind cum barca alunecă sub el, și s-a trântit la loc, prinzându-se cu putere de margini. Era la treizeci de metri de mal, într-o zi fără vânt. Nimic nu îl împingea spre liman. […] În delicata coajă a bărcuței era singur. A închis ochii și și-a simțit bătăile inimii în urechi. Niciodată n-avusese răgazul să se lase cuprins de îndoială. Acum, avea tot timpul din lume. Orele treceau parcă stoarse dintr-o pipetă.”
• „Sora cea mică adormise. Cele două cabane de pescuit se zgâlțâiau din temelii, pontonul se lovea de mal, vântul se strecura prin crăpăturile obloanelor, palmierii șfichiuiau prin aer, valurile mugeau spărgându-se de țărm. Sora mai mare o strânse în brațe pe mezină. Ea și insula rămaseră treze toată noaptea – insula, pentru că nu dormea niciodată, iar fata, pentru că știa că doar atenția ei îndârjită le ține la adăpost.”
• „Veni noaptea, pe urmă ziua și din nou noaptea. Câinele tăcuse. Surorii celei mici i se simțeau coastele pe sub piele. Ochii îi ardeau în cap așa cum văzuseră la mama lor când se întorcea de la muncă și voia să danseze, să fumeze și să cânte. Trupul surorii celei mari era făcut din aer. Era un balon, plutind deasupra pământului. Lumina ce cădea peste valurile golfului o făcea să plângă, dar nu de tristețe. Era atât de frumoasă, parcă voia să-i spună ceva. Dacă o privea suficient de mult, părea că-i vorbește. Bâzâitul unui țânțar chiar lângă urechea ei i se păru de o frumusețe dureroasă. Îl lăsă să i se așeze pe piele, simți cum pulsează și pompează încetișor și cum sângele ei se ridică și umple minuscula creatură.”
• „Am ieșit. Cărarea presărată cu ierburi sălbatice și luminată palid era răcoroasă și îmbibată de ploaie. Picături mari căzute de pe crengile pinilor au lăsat un gust de pin în mine. Pădurea nu era întunecată, pentru că întunericul nu are nimic de-a face cu pădurea – pădurea e făcută din viață, din lumină –, însă copacii fremătau în bătaia vântului și foșneau de creaturi nebănuite. Nu eram în vreun loc anume. Mă aflam alături de ratonii de pe acoperiș, care acum își făceau de lucru cu încuietoarea de bicicletă agățată de pubela din capătul cărării, alături de puii de șorecari-cu-coadă-roșie care respirau singuri în cuib, alături de un tatu care își croia drum prin tufișuri cu corpul lui împlătoșat. Nu mi-am dat seama că mi-am pierdut simțul mirosului decât în momentul în care mi l-am redobândit, mai flămând ca nici odată. Simțeam mirosul viermilor făcându-și drum sub acele de pin și mucegaiul respirând spori noi, aduși la viață de ploaie. Am rămas cu toate simțurile treze, înaintând încet prin vegetație, printre palmierii pitici care îmi zgâriau corpul cu frunzele lor ascuțite ca niște unghii.”
• „În bucătărie, am stat în fața singurei ferestre rămase nebaricadată și am urmărit uraganul care se lățește ca o vânătaie spre apus. Prin podea am simțit spaima păsărilor înălțându-se până în mine ca o rugăciune. Am așteptat. Omul de la meteo imita vârtejul uraganului, un gest curajos, dar inept. Toate celelalte creaturi se făcuseră una cu pământul sau se băgaseră în el. Eram încă în dreptul ferestrei, ca un căpitan la cârma corabiei, când prima rafală a atins stejarii de pe malul celălalt al lacului și a pornit să străbată întinderea apei. A făcut să tremure peluza, grădina, iar zucchini rămași neculeși s-au legănat ca niște clopote de biserică. Apoi, vântul a lovit casa.”
• „Casa a inspirat un suflu cutremurător, placajul a gemut, în vreme ce ferestrele s-au tras înapoi. Bezna s-a lăsat asupra lumii de afară. S-a dezlănțuit ploaia. Marfar gonind, motor cu reacție, cascadă furioasă – nu era niciuna din toate astea, și în același timp erau toate la un loc, în jurul meu. Acoperișul mugea sub apăsarea apei, prin geam se vedea ca prin ceață. Când furtuna s-a mai calmat, am văzut o ramură de mărimea unei locomotive desprinzându-se de bătrânul stejar de lângă lac și căzând melancolic, licheni dezmembrați, îmbibați de ploaie, plutind și întinzându-se pe suprafața lacului ca niște aripi întunecate, inutile.”
• „Am băgat două sticle și un tirbușon în mâneci și am înaintat spre ușă, împotriva vântului. Odată ieșită afară, mi-a fost aproape imposibil să merg. Casa se umfla în jurul meu, iar vijelia m-a urmat, răsturnând ceasuri și scaune, răsfoind foile partiturii de pian înainte de a o lua pe sus. Mi-a răscolit prin cărți, luându-le pe rând, ca și cum ar fi căutat marginalii, apoi a răsturnat rafturile, pur și simplu. Dedesubtul casei, apa a început să se ridice, strecurându-se prin crăpăturile podelei, prin sistemul de ventilație, transformându-mi covoarele într-o mlaștină. Șobolani galopau pe scări, spre dormitorul meu. Mi-am croit drum în tot acel haos, înaintând cu greu în coate și în genunchi. O broască-țestoasă a trecut pe lângă mine, urmată de un raton cu un pui în spinare, care m-a privit cu ochii lui mari de pungaș. Cucu-bau! am făcut eu, iar el și-a ascuns căpșorul în blana mamei. La lumina unui ceas pe baterii, am văzut ochi lucind în întuneric, șobolani, un șarpe, un oposum și o mulțime de insecte împrăștiate prin încăpere, de ziceai că au pus de-o petrecere în pijamale. Baia era singurul loc fără fereastră, în centrul casei și, odată intrată înăuntru, i-am încuiat pe toți pe din afară.”
• „Rămase nemișcată, fără să scoată un sunet, până când mișcările furișate ale preriei reîncepură. Lumea care, din fața focului liniștitor, părea o tăbliță goală forfotea de viață. Simți mirosul de putreziciune al șanțului de scurgere pe care niște idioți bine intenționați îl săpaseră în timpul Marii Crize. Pământul primise și își însușise urmele mâinilor acestora, ca și cum ar fi fost ale lui. Se gândi la șerpii care dormeau încolăciți în vizuinile lor și aligatorii ieșiți la suprafață ca s-o adulmece în întuneric, strecurându-se pe uscat, apropiindu-se nevăzuți. Se gândi că e doar o viețuitoare pierdută printre altele, că natura ei umană nu e cu nimic specială. Simți ceva târându-i-se pe gât. Nu se mai putea mișca. Sudoarea îi îngheță pe piele și începu să tremure. Nu găsi nicio mângâiere în cerul presărat nedeslușit cu stele, o pânză mai vastă decât și-ar fi putut ea imagina.”
Volumul „Florida” costă 67 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.